Coincidenţe neobişnuite

Cea mai simplă formă a fenomenelor neobişnuite este fără îndoială, ceea ce s-a convenit a fi numit coincidenţă. Coincidenţa este constatată şi admisă ca atare până în clipa în care ea se complică, devenind repetitivă. În matematică (deci şi în teoria jocurilor, şi a probabilităţilor), seriile de coincidenţe pot fi greu explicate teoretic. Ele sunt mai greu de acceptat în realitatea de zi cu zi, deşi uneori sunt admise (cum este, de pildă, cazul accidentelor de cale ferată sau avion). „Era scris să fie aşa”, spune fatalistul, ceea ce îl face pe cartezian să explodeze, susţinând: „Absurd! Este doar o pură coincidenţă, nimic mai mult!”, fără să realizeze că nu face altceva decât să îmbrace fatalismul cu o haină… hazlie.

Androginul şi scoica?

Dar cine nu cunoaşte istorii stranii legate de coincidenţe?
Spre exemplu, un cunoscut mi-a povestit despre mătuşa sa plecată demult din ţară, care, în timpul copilăriei sale, a cules într-o zi o scoică frumoasă de pe o plajă la Marea Nordului. La mii de kilometri distanţă, un băieţel culegea de pe o plajă australiană o altă scoică minunată. După douăzeci de ani, băiatul, care, între timp devenise un tânăr, a venit în Anglia şi s-a îndrăgostit nebuneşte de mătuşa prietenului meu, cu care s-a şi căsătorit. Au trecut anii, cei doi au avut copii, iar într-o zi, ca din întâmplare, ei şi-au regăsit scoicile, pe care le păstraseră fiecare ca pe o amintire din copilărie. Cele două cochilii se asemănau într-atât, încât cei doi le-au pus cap la cap, pentru a constata că, de fapt, culeseseră cele două jumătăţi ale aceleiaşi scoici!

Pe căţel îl cheamă Toy

Doi gemeni monozigoţi (sau monoovulari), Jim Lewis şi Jim Springer născuţi în Ohio au fost adoptaţi la scurt timp după naştere de două familii diferite, care nu se cunoşteau şi care locuiau la mare distanţă în două oraşe diferite. În anul 1979, după 39 de ani de separare, cei doi s-au întâlnit. Au constatat cu uimire că pe fiecare îl chema James şi li se spunea Jim; că fiecare a studiat avocatura; că le-a plăcut desenul tehnic şi tâmplăria. Fiecare fusese căsătorit şi avea un fiu pe care îl chema la fel: James Allan. Soţiile lor se numiseră Linda. Ambii divorţaseră şi s-au recăsătorit. Pe noile neveste le cheamă Betty. Ambii aveau câte un căţel pe care îl chema Toy. De asemenea, amândoi obişnuiau să meargă în vacanţă la plaja Sf. Petersburg din Florida, unde, deşi semănau foarte mult, nu se întâlniseră niciodată.

Tinerii căsătoriţi

Într-o frumoasă zi din primăvara anului 1958, domnul şi doamna Donald P. Sullivan, proaspăt căsătoriţi cu o zi înainte la New York, au sosit la Miami, unde se hotărâseră să-şi petreacă luna de miere. În acelaşi timp cu ei a sosit la hotelul unde tânărul cuplu se cazase, venind de la acelaşi aeroport unde aterizaseră cei doi, un alt cuplu de tineri căsătoriţi, care şi ei au semnat în registrul hotelului cu numele de domnul şi doamna Donald P. Sullivan.

A fost desigur necesară o identificare a celor două perechi, o confruntare a actelor de identitate, a certificatelor de căsătorie, ambele încheiate cu o zi înainte, şi totul s-a terminat în jurul unei sticle de şampanie. Nici bărbaţii şi nici tinerele lor soţii nu se cunoşteau. Cei doi Donald P. Sullivan aveau amândoi 23 de ani, frecventaseră aceeaşi universitate şi trăiseră în copilărie în acelaşi cartier, dar fără să facă cunoştinţă unul cu celălalt până în acel moment!

Monezile care călătoresc

Uneori, oamenii se amuză să-şi marcheze monezile, înainte de a le repune în circulaţie. După mulţi ani, li se întâmplă câteodată să-şi regăsească în buzunar moneda însemnată, revenită într-un mod aproape miraculos. În cartea sa „Strange World” (O lume ciudată), reporterul american de radio Frank Eduards povesteşte istoria unui comerciant din Indiana, Sam Day, care obişnuia să păstreze într-un buzunăraş de velur special amenajat, o monedă de o jumătate de dolar bătută în 1858 şi primită de bunicul său în acelaşi an. Tatăl său o moştenise şi îţi gravase pe ea iniţialele sale, înainte să o transmită mai departe lui Sam Day. Acesta o păstra ca pe o relicvă de familie şi o considera aducătoare de  noroc, motiv pentru care îşi rugase soţia să-i confecţioneze buzunăraşul de velur.

Dar în anul 1949, Sam îşi pierdu faimoasa monedă. Exact 12 ani mai târziu, el o regăsi în casieria magazinului său. Fusese înmânată vânzătoarei de către un client care tocmai cumpărase ceva.

Domnul de Fortgibu şi budinca cu prune

Budinca cu prune este o specialitate englezească; cu toate acestea poetul francez Emile Deschamps a trăit o suită de coincidenţe amuzante legate de această prăjitură. În copilărie el a fost invitat de domnul de Fortgibu să mănânce o bucată de budincă cu prune.

Zece ani mai târziu, pe când Deschamps se afla într-un restaurant din Paris a remarcat că se servea o budincă cu prune foarte apetisantă. A comandat o bucată, dar i s-a spus că ultima budincă tocmai a fost servită unui alt consumator.

„Domnule de Fortgibu” se adresă chelnerul clientului, „aveţi bunătatea să împărţiţi budinca dumneavoastră cu acest domn?” Cel care îi oferise cu ani în urmă budinca lui Deschamps era acum un om în vârstă, cu părul cărunt şi purtând uniforma de colonel. El a fost foarte bucuros să împartă budinca cu Deschamps, aducându-şi aminte împreună de întâmplarea care se petrecuse cu zece ani în urmă.

Anii au trecut şi Deschamps a fost invitat la o petrecere unde i s-a spus că va fi servită budincă cu prune. „În cazul acesta sunt convins că va fi prezent şi dl. de Fortgibu” i-a spus în glumă Deschamps gazdei, povestindu-i acesteia întâmplările. Seara petrecerii a sosit, şi la sfârşitul mesei a fost servită o delicioasă budincă cu prune celor zece invitaţi. Exact în acel moment uşa s-a deschis şi şi-a făcut apariţia dl. de Fortgibu care nu era invitat! Deja foarte bătrân, cu un aer dezorientat, el de fapt greşise adresa pe care o căuta şi nimerise la această petrecere din „întâmplare”!

Scarabeul de aur 

Carl Gustav Jung, unul dintre fondatorii psihologiei secolului XX, a relatat următoarea poveste în tratatul său „Sincronicitate: Un Principiu Acauzal de Conexiune”, scris în 1960:
„O tânără pe care o tratam a avut, într-un moment critic un vis în care i se oferise un scarabeu de aur. Ea îmi povestea acel vis, iar eu mă rezemasem de fereastra închisă. Deodată am auzit un zgomot în spate, de parcă cineva ciocănea uşor în geam. M-am întors şi am zărit o insectă zburătoare lovindu-se de geamul exterior. Am deschis fereastra şi, atunci când creatura a dat să intre în cameră, am prins-o. Era un exemplar din cea mai apropiată rudă a scarabeului existentă la altitudinea noastră, un „Cetonia aurata”. Contrar obiceiurilor, acest gândac simţise nevoia să intre într-o cameră întunecoasă, tocmai în acest moment… Cazul… pare să aibă aici un fundament arhetipal. Era un caz deosebit de dificil şi, până în momentul visului, progresele au fost insignifiante. Trebuie să spun că motivul principal îl constituiau gândurile pacientei, care se agăţase atât de puternic de ideea ei deformată despre realitate încât trei doctori – eu eram al treilea – nu reuşiseră să-i scoată din cap această ciudăţenie. Evident, era nevoie să se producă ceva iraţional, ceva ce eu nu puteam face. Visul a fost suficient pentru a clătina – destul de uşor, e adevărat – atitudinea raţionalistă a pacientei mele. Dar când „scarabeul” a intrat pe fereastră zburând, esenţa naturală din sufletul ei a reuşit să spargă armura în care o sufocau gândurile, şi acesta a ieşit la suprafaţă. Ceva a început în sfârşit să se pună în mişcare. Orice schimbare importantă în atitudine înseamnă o reînnoire psihică, însoţită de apariţia în visele şi imaginaţia pacientului a simbolurilor renaşterii. Scarabeul este de mult timp cunoscut drept un simbol al renaşterii.”

Acest articol reproduce un fragment din lucrarea Cartea misterelor