Ati avut vreodata sentimentul ca, desi va aflati intr-un loc pentru prima data, totul va este foarte familiar? Sau vi s-a intamplat vreodata sa aveti senzatia ca subiectul pe care il discutati cu un prieten a mai fost dezbatut o data, desi stiti sigur ca nu este asa? Sau poate l-ati vazut pe unul din colegi facand ceva, un lucru minor, deschizand o usa sau intinzand mana dupa cana cu cafea si ati avut busc sentimentul ca stiati dinainte ca asta urmeaza sa se intample? Acest fenomen a fost numit de catre societate si oamenii de stiinta Deja vu". Desi nu reprezinta un fapt de maxima importanta pentru omenire, in sensul ca nu poate aduce nici o revelatie in problemele majore cu care aceasta se confrunta, deja vu-ul are un impact profund asupra multora dintre noi. Aproximativ 60 - 70% din populatia globului admite ca a avut cel putin un deja vu, sub diverse forme, de la forme minore ca cele mentionate mai sus, pana la serii intregi de deja vu-uri, reprezentand conversatii sau evenimente de amploare.Dar ce este un deja vu? Termenul a fost consacrat in 1876 de catre savantul francez Emile Boirac, in cartea sa intitulata "L'Avenir des Sciences Psychiques" (Viitorul Stiintelor Paranormalului").
Desi a fost primul om de stiinta care a studiat bizarul fenomen, despre care stim atat de putin datorita complexitatii creierului uman, acesta nu a aprofundat studiile in privinta deja vu-ului. Deja vu se traduce deja vazut"; variatiile termenului deja vu includ deja vecu", adica deja trecut prin/trait", sau deja senti", adica deja simtit". Deja vu este, simplu spus, perceptia umana asupra unui lucru trait sau vazut recent, ca si cand s-ar mai fi intamplat odata, desi persoana implicata stie ca nu este adevarat. O interpretare gresita a termenului este legata de experientele sau visele precognitive, in care persoana stie exact ce se va intampla intr-o anumita situatie si se dovedeste ca aceasta are dreptate. Aceasta teorie a avut multi sustinatori, incepand cu omul de stiinta elvetian Arthur Funkhouser, apoi inginerul de aeonautica J. W. Dunne care a efectuat, la randu-i, studii asupra acestui subiect in 1939 si Nancy Sondow in 1988,
Incercand sa definim acest fenomen in termeni medicali, ne aventuram pe un teren foarte alunecos datorat, in primul rand elusivitatii fenomenului deja vu din punct de vedere stiintific. Una dintre cele mai des intalnite si, sa spunem, contemporane definitii ale deja vu-ului a fost data in 1983 de catre Dr. Vernon Neppe, Directorul Institutului Pacific de Neuropsihiatrie din Seattle, care a definit patru subcategorii ale deja vu-ului: tipul asociativ este cel mai des intalnit, experimentat de persoane sanatoase si normale, acesta fiind bazat pe faptul ca subiectul vede, aude, miroase sau traieste efectiv un eveniment care ii produce senzatia ca a mai vazut, auzit, mirosit sau trait odata evenimentul in cauza. Deja vu-ul biologic este des intalnit la suferinzii de epilepsie de lob temporal, care experimenteaza deja vu-uri chiar inainte de inceputul unei crize. Bolnavii de epilepsie le permit doctorilor sa identifice care parte a creierului produce deja vu-ul. Celalalte doua subcategorii, cea subiectiva si formele schizofrenice nu sunt chiar asa de greu de imaginat datorita denumirilor: deja vu-ul are loc ca urmare a conditiei psihiatrice a subiectilor, ca anxietatea, depresia (in primul caz) si schizofrenia (in cel de-al doilea), cazuri in care oamenii cred cu tarie ca au avut o viziune a viitorului.Motivul pentru care fenomenele deja vu sunt dificil de studiat, si deocamdata nu prezinta explicatii adecvate, este pentru ca pur si simplu nu exista simptome care sa le anunte aparitia, episoadele sunt scurte, se intampla doar unora, nu tuturor, nu exista manifestari fiziologice, in afara de faptul ca persoana in cauza afirma ca a avut un deja vu. Studiilor de cercetare din acest domeniu le lipseste fie informatia fie credibilitatea. De exemplu, Sigmund Freud, cel permanent obsedat de subconstient, a afirmat ca aceste experiente de tip deja vu sunt consecinta unor dorinte sau amintiri legate de un eveniment traumatic, pe care mintea umana le-a reprimat.
Aceasta teorie, a ceea s-a numit paramnezie", a dominat stiinta secolului 20 in acest domeniu. (Legat de acest aspect, eu recunosc ca nu reusesc sa inteleg modalitatea in care o simpla imagine a cuiva care apuca manerul unei clante sau ia o ceasca de cafea in mana, sau orice alt fapt trivial, poate sa fie consecinta unei amintiri sau dorinte reprimate in legatura cu un eveniment traumatic, dar pe de alta parte, nu sunt Freud, si nu sunt nici de acord cu el). Cu toate ca, la un moment dat, oamenii de stiinta au renuntat sa mai investigheze episoadele de deja vu, pentru ca acestea au inceput sa fie asociate cu experiente dintr-o alta viata, PES (perceptiile extrasenzoriale) si chiar... rapiri ale extraterestrilor, recent, episoadele de deja vu au inceput sa-si castige popularitate printre oamenii de stiinta, care au inceput sa foloseasca tehnologia imagisticii pe creierul uman pentru a intelege o data pentru totdeauna ce sunt aceste deja vu-uri.Si, deci, ce au descoperit aceste studii pana la urma? Nimic original (un deja vu as spune) si nimic exact. S-a descoperit ca, de exemplu, fenomenul se intampla unui procent de 60 la suta din populatie, dar este si mai frecvent la adolescenti, cu varste cuprinse intre 15 si 25; ca cei care au sanse mai mari sa li se intample sa aiba un deja vu, au salarii mai mari (oricare ar fi importanta acestui amanunt pentru acest fenomen), calatoresc mai mult, au studii superioare, au o imaginatie activa si capacitatea de a-si aminti cu exactitate visele, sunt mai obositi si stresati (sau invers, sunt mai relaxati si mai odihniti). Oamenii care au fost intr-adevar interesati de acest subiect, ca Alan Brown si Elizabeth Marsh de la Universitatea Duke si SMU, au condus o serie de teste pe un grup de studenti, bazandu-se pe ideea ca episoadele de deja vu isi au originea in sugestia subliminala. Ceea ce au reusit sa elaboreze a fost teoria telefonului celular (sau a atentiei distributive) care presupune ca, de fiecare data cand atentia noastra ne este distrasa de ceva, reusim totusi sa fim constienti de ceea ce se intampla in plan secundar sau tertiar in jurul nostru, cu toate ca nu inregistram constient acele lucruri care se intampla. Cand ne intoarcem la ceea ce faceam inainte ca atentia sa ne fie distrasa, orice lucru care apartine mediului inconjurator ni se pare mult mai familiar, desi nu ar trebui.
Hermon Sno, un psihiatru olandez, a venit cu alta teorie, asa numita teorie a hologramei, care spune ca amintirile sunt ca niste holograme, insemnand ca oricine poate sa recreeze o imagine intreaga dintr-un fragment. Dupa parerea lui, episoadele de deja vu apar cand un detaliu mic din mediul in care ne aflam este similar sau identic unei ramasite" de amintiri din trecutul nostru, ceea ce impulsioneaza creierul sa creeze o intreaga imagine bazandu-se doar pe acel fragment .Il avem si pe Robert Efron, care a venit cu o alta teorie, la fel de valida, in 1963, si care poarta numele de procesare duala (sau imagine intarziata). Potrivit lui, creierul uman, sau ca sa fim mai exacti, lobul temporal al emisferei stangi a creierului, primeste informatii pe atat de multe canale in acelasi timp incat este cateodata posibil ca informatiile sa nu se sincronizeze adecvat si asta poate sa dea nastere la aceste episoade de deja vu. Au fost altii care au adoptat teorii identice cu cele referitoare la originile viselor. Cu alte cuvinte, episoadele de deja vu pot fi generate de amintiri din vietile noastre personale, dar si din filme, poze pe care le-am vazut si ne-au impresionat, sau carti pe care le-am citit.
Fie ca sunt vise precognitive, dorinte sau traume reprimate, holograme, bucati de informatii prost sincronizate, reminiscente din trecut sau luate din carti, filme sau fotografii, episoadele de deja vu sunt foarte fecvente, si, in ciuda acestui fapt, raman frustrant de evazive in ceea ce priveste cauzele lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu