Gnomii – piticii enigmatici subpământeni

Legendari şi totuşi atât de reali, ei se află în aşteptarea unor vremuri mai bune pentru oameni, ca să le împărtăşească minunatele lor secrete metalurgice…

În perioada Evului Mediu (şi chiar şi mai înainte) au început să fie semnalate o serie de cazuri deosebite, cele ale piticilor subpământeni, atât în Europa cât şi în celelalte colţuri ale lumii. Tradiţiile multor popoare – din care menţionăm legendarele triburi indiene din cele două Americi, saga-urile scandinave, mitologiile saxone, slave, scoţiene, dar mai ales cele irlandeze – au afirmat în mod repetat existenţa acestor fiinţe (numite gnomi) cu o talie foarte mică (cuprinsă între 30 şi 65 cm), humanoide, care trăiesc sub pământ. Trăsăturile lor caracteristice erau hărnicia şi priceperea extraordinară în prelucrarea metalelor, ei stăpânind procedee foarte avansate ce conferă proprietăţi aproape magice obiectelor făurite. De asemenea, erau maeştri neîntrecuţi în extragerea şi rafinarea foarte eficientă a piritelor şi conglomeratelor metalifere. Se spune chiar că toţi marii conducători şi eroi ai epocii de după Hristos, cum ar fi Arthur, Siegfried şi Tristan, aveau arme, scuturi şi armuri lucrate de piticii subpământeni. Se pare că acelea erau vremuri îndepărtate, în care oamenii şi gnomi trăiau într-o relativă pace. Mai apoi piticii au început să fie vânaţi şi exploataţi ca nişte animale, fapt care a dus la o treptată retragere a lor în lumea de sub pământ.

Totuşi, apariţii sporadice au mai avut loc, însă rare şi nu toate cu un deznodământ fericit. De pildă, în anul 1138 d.H, călugării unei mănăstiri din Germania de Sud au dat peste un astfel de gnom care se ascundea în pivniţa lor de alimente. Gnomii nu au o înfăţişare prea atrăgătoare: foarte scunzi, îndesaţi, butucănoşi, cu  pielea brună, aproape neagră (deoarece trăiesc mereu într-un mediu întunecat, subpământean), cu părul şi bărbile încâlcite, având maxilarul proeminent şi capul puţin ţuguiat, pielea foarte groasă şi zbârcită, dar braţele puternice şi o iuţeală în deplasare greu de închipuit, ei sunt fiinţe catalogate în general ca neprietenoase, dure, necomunicative. Este lesne de înţeles, deci, că acei călugări priveau arătarea cu un fel de spaimă. Gnomul nu vorbea nicio limbă, refuzând să comunice chiar şi prin semne. Exasperaţi, călugării l-au adus înapoi în pivniţă; lăsat liber, piticul s-a repezit la unul din zidurile încăperii, a scos o piatră cubică din el şi a dispărut în tunelul astfel creat. Toate acestea s-au petrecut foarte repede şi nimeni nu a putut să intervină sau să-l oprească; în plus, gaura din perete era mult prea îngustă pentru statura unui om.

Speriaţi şi confundându-l cu diavolul, călugării au zidit imediat tunelul şi faptul ar fi fost uitat probabil pentru totdeauna dacă nu ar fi fost menţionat în scris de unul dintre martori.