Puterea miraculoasă a credinţei

de Pierre Frondaie

De la început mărturisesc că povestirea pe care doresc s-o evoc, naivă şi profundă în acelaşi timp, ca o revelaţie primitivă la limita unui vis, nu este menită să încânte pe domnii cu spirite tari, împietriţi în orgoliul lor de a nu crede nimic. Cu atât mai mult nu va place filosofilor raţiunii pure, nici astronomilor dialogând asupra cometelor.

Mi-a fost povestită într-un mic oraş din Bretagne, pe un prundiş cu pietrişul auriu, în faţa crepusculului, în timp ce soarele avea înfăţişarea unui rege magnific care primea, la ceremonia culcării, o întreagă curte de nori eleganţi, îmbrăcaţi în trandafiriu, într-un castel oarecare din văzduh.

Iar cel pe care-l ascultam era un bătrân marinar bronzat, copt şi răscopt în aroma sării marine de toate razele tropicale, a căror fierbinţeală o simţise în timpul strălucirii lor.

Aşadar, era povestea oarecare a unui oarecare vaporaş foarte vechi, pe care-l admirasem chiar în biserica oraşului; un mic vapor care, la început, când era nou, nu arăta mai frumos decât altele: o jucărie pentru puştani, sculptată grosolan. Dar, ca şi oamenii, la fel de sigur, lemnul îmbătrânise. Acum, datorită nu ştiu cărui aspect venerabil de relicvă, căpătat în această biserică, unde era conservat de două lungi secole, micul vapor părea un bunic minuscul şi fermecător, strămoş al marilor veliere asemănătoare, care porneau în larg.

Aventura, sau legenda, nu s-a şters din memoria oamenilor, ea se păstrează şi se transmite şi acum. Tradiţia orală şi-a făcut datoria. Iar eu trebuie să remarc, în treacăt, că erau puţine şanse să se uite căci, într-adevăr, ce înseamnă patru generaţii sau chiar cinci?

Aşadar, întâmplarea pe care marinarul mi-o povestise, o ştia de la bunicul său. Acesta o auzise de la străbunicul său, propriul erou al întâmplării.

Astăzi o reproduc aproape cum am auzit-o, imaginându-mi, din comoditate, că sunt primul său povestitor, un marinar din timpul lui Ludovic XIV:
„În iarna anului 1698 ne întorceam dintr-o lungă călătorie în Ţara Insulelor. Eram o duzină de oameni pe bricul pe care-l comandam şi nu mai aveam de parcurs decât câteva ore pentru a zări la orizont coastele abrupte ale Bretagniei. Totuşi, cu tot timpul favorabil de până acum, vremea s-a posomorât, apoi, prin nu ştiu ce fel de discordie a vânturilor, marea a început să se agite furioasă, cuprinsă de acea mânie teribilă capabilă să înmoaie chiar şi barba aspră a mateloţilor. Soarele şi-a ascuns strălucirea. Jucam pe valuri ca în dansurile săltăreţe de Sainte Eloi; catargele s-au prăbuşit dintr-o singură lovitură şi trei dintre mateloţi, Jingoel, Pomicais şi Penarvan, lupi de mare haini şi deocheaţi, prea răi pentru a crede în ceva, s-au înecat, scăpaţi pentru totdeauna de binefacerile omenirii. Am rămas şapte, eu fiind singurul căsătorit.

Curând, furtuna dezlănţuită a dat vaporului lovitura de graţie. Am lansat barca de salvare. Bricul s-a scufundat în valuri cu un geamăt al cochiliei sale de lemn, un geamăt profund ca un horcăit omenesc ca şi cum, printr-un ultim efort de protecţie, ar fi aşteptat doar îndepărtarea noastră pentru a-şi da sfârşitul.

Până la barcă am fost la discreţia valurilor şi numai Dumnezeu ştie ce înseamnă furia lor! Între moarte şi noi scândurile fragile făceau faţă cu greu. După câteva minute barca, ultima noastră şansă, s-a scufundat la rândul său şi iată-ne înotând în plină mare. Ah! Doamne! În timp ce ne zbăteam pentru a scăpa de furtună, păream ca nişte contrabandişti în munţi, când în adâncul văilor, când deasupra crestelor. Şi atunci s-a produs miracolul! Dar ştiţi, un adevărat miracol, cum apare doar în cărţi, în dreptul imaginilor bunului Dumnezeu, un miracol ca şi cum vântul potrivnic ar fi fost alungat de cel din spate: în mijlocul uraganului a apărut un mic vas!

De unde venea? El răsărise în faţa ochilor noştri, ieşit din mare sau căzut din cer! Revolta valurilor nu oprea cu nimic mersul său. El avansa, mai puternic decât forţa talazurilor, care se calmau după trecerea sa. Acelaşi instinct ne-a făcut pe toţi şapte să înotăm spre el şi vaporul, ale cărui pânze băteau ca marile aripi ale arhanghelului, s-a oprit ca să ne culeagă din mare. Prin aceasta înţeleg că am putut ajunge pe punte cu ajutorul unei corzi care pendula de-a lungul corpului vasului. Nici n-am avut timp să discutăm despre cele întâmplate, căci vasul o şi pornise în direcţia coastei.

Atunci am avut bucuria să privim în jurul nostru şi dacă un altul ar fi povestit ceea ce vreau să vă spun, ceea ce am văzut eu singur, nu l-aş fi crezut! Fusesem doar în apă, gata să mor împreună cu camarazii mei şi acuma iată-ne cu toţii spre oraş!

Şapte martori pentru un singur miracol! Nu mai trebuia nicio dovadă în plus.

Niciodată, nici un marinar nu a mai navigat pe un vapor asemănător. Avea o lungime de 12 până la 15 metri şi o lăţime de 3 metri. Nicio scară, nici un tambuchi pentru a pătrunde înăuntru.

Pe de altă parte, enigmaticul nostru salvator nu părea a fi gol ca un balon ci, dimpotrivă, plin ca şi cum ar fi fost tăiat dintr-un singur bloc gigantic.

Dar cine manevra vasul? Nu exista echipaj. Nicio parâmă mobilă, nicio cârmă de care să te poţi servi. Aproape de roată, un pilot mare, sculptat grosolan din lemn, privea înainte şi părea să transmită navei ordinele unei misterioase Atotputernicii.

Pe catarg, pânzele cusute neîndemânatic în rare locuri păreau că dispreţuiesc vântul care urla ca un lup în jurul lor. Noi căzusem în genunchi copleşiţi de faptul că ne simţeam în mâinile bunului Dumnezeu. Ne apropiam de pământ cu o viteză prodigioasă.

Deodată, am izbucnit într-un nou strigăt de groază: vaporul se îndrepta direct spre un culoar format din două rânduri de stânci, un culoar atât de strâmt, încât abia avea lăţimea necesară ca să permită trecerea unei bărci. Despicarea miraculoasei carene a vasului ar fi fost fatală. Dar nu. Brusc vasul nostru s-a contractat, păstrându-şi însă proporţiile. A devenit atât de mic, încât am fost nevoiţi să ne strângem unul lângă altul, pentru a avea loc fiecare. În depărtare se zărea Peninsula Bretagnei. Alergam spre ţărm cu viteza unei ghiulele de tun, desigur, definitiv salvaţi! Atunci, vaporul a început să devină din ce în ce mai mic, până când, la circa 100 de metri de ţărm, în zona formată de plaja întinsă a trebuit să ne aruncăm în apă. Vasul nostru, refugiul nostru se strângea sub picioarele noastre; îl simţeam fremătând, reintrând, ca să spunem aşa, în el însuşi. Când l-am abandonat şi am ajuns înot până la nisipurile sigure, el a devenit minuscul, asemănător jucăriilor confecţionate prin oraşele noastre, pentru copii.

Stupefiaţi şi plini de recunoştinţă, ne precipitam în apă. Vaporul plutea la câţiva metri pe marea devenită calmă. El dădea impresia unui mic rege al flotelor, al unui sabot pentru picioarele lui Iisus când, odinioară, trecea desculţ pe mare. Obrajii noştri şiroiau de  lacrimi şi îndreptam spre cer strigăte nesfârşite de slavă! Datorită lui, acestui mic vapor pentru copii, acestei jucării, care a început să crească pentru a salva oamenii! Nu ne puteam înşela, pentru că eram acolo pe plajă, plini de aplomb şi în viaţă; pentru că în locul unui vapor de dimensiuni obişnuite, nu mai era decât unul minuscul! În fine, am intrat în apă până la genunchi, am luat între mâinile mele obiectul miraculos şi purtându-l, am pornit cu capul descoperit pe drumul spre oraş. Nu departe de aici ştiam că ne aşteaptă cu magherniţele sale domolite.

...Nu mai spuneam nici un cuvânt. Se lăsase seara. Bolta cerească strălucea plină de stele, iar Luna, atât de calmă, părea că luase faţa unei sfinte... După o oră am ajuns şi miracolul şi-a găsit explicaţie! Ah! Doamne, când spun:  „explicaţie”... trebuie să înţelegem.

El se lămurise pentru noi, marinarii dar, în ce priveşte răuvoitorii oraşului...  Ah! Ah! Când mă gândesc îmi vine să râd! Răuvoitorii oraşului! Mult prea răuvoitori pentru a înţelege aşa ceva, nu-i aşa?... Pe scurt, iată explicaţia noastră, pentru noi...

Eu o dau ca mulţumire lui Dumnezeu:

Vaporul care ne-a salvat era cel al fiului meu...  un dulce copilaş de 10 ani. În timpul veghei, când furtuna îşi începuse rondul, copilul a avut inspiraţia ca, în ruga sa, să ofere Fecioarei Maria noul său vapor, jucăria sa favorită, primită ca dar de Crăciun.
El se gândise că prin acest sacrificiu va câştiga mila cerului. Şi cerul l-a înţeles bine. Doamna Maria şi-a întins braţele...  şi vaporul s-a mărit, a venit spre noi şi ne-a salvat apoi, după terminarea rolului său divin, a redevenit mic, mic, mic...

Atunci, pe când oraşul răsuna de cântece de bucurie, l-am transportat la biserică, după altar...  iar din acea zi, vechea biserică s-a numit Notre-Dame a micului vapor...”

Iată povestea. Ea valorează atâta cât poate valora. Are cel puţin meritul de a nu fi psihologică...

 

 

Articol preluat din Caietul Taberei yoghine de vacanţă, Costineşti 2000